miercuri, 29 martie 2017

De ce ciocnim ouale de Paşte şi le vopsim înainte








De unde vine traditia încondeierii oului?

Cuvantul ebraic Pesaḥ sau Pesach, incorporeaza din plin aceasta semnificatie pentru religia Mozaica. In Zoroastrism, celebrarea sarbatorii Nawruz (noua zi) dedicata lui Ahura Mazda, divinitate centrala a pantheonului iranian pre-islamic, este poate exemplul cel mai relevant pentru o arheologie a obiceiului incondeierii oului.


newruz

Celebrarea Pesaḥ-ului, intre 14-21 ale lunii Nisan, care etimologic marcheaza numirea primei luni a primaverii, a aparitiei primelor fructe si este prima luna a calendarului religios ebraic, semnifica iesirea evreilor de sub robia egipteana condusi de catre Moise.
 
Cu ocazia acestei sarbatori, gospodinele curatau casa, barbatii cap de familie erau perfecti amfitrioni, regii promulgau legi ingaduitoare amnistii si, in fine, toata lumea facea schimb de daruri. Toate acestea se pastreaza si in Crestinism, chiar daca semnificatia lor este diferita.

Cat de vechi e obiceiul vopsirii oului?

Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou incondeiat, mai precis descoperirea Oului de strut punic, sec. IV-III i.Hr. Dar, din nou, nu stim exact daca astazi oul incondeiat din zona sud-est europeana trebuie sa ne duca cu gandul la Cartagina. 


Crestinismul pare ca ar fi mostenit traditia aceasta din Persia pre-islamica, la fel cum si taierea mieilor pare sa fie mai curand un reflex din Vechiul Testament, insa cel mai aproape cronologic si spatial ar fi cultura crestina de sorginte slava, anume grupurile etnice supranumite pisanka, celebre pentru pictarea si vopsirea oualelor.



Pentru crestinism, din perspectiva cultuala, toate acestea nu sunt neaparat diferite gandind ca lui Dumnezeu intotdeauna ii aducem o jertfa, doar ca se rastoarna complet paradigma: Dumnezeu insusi aduce o jertfa umanitatii, pe Iisus cel ce le spune celor aflati cu el pe Muntele Maslinilor: "Adevar, adevar va spun: Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!". Mielul pentru crestini este Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Salvatorul lumii luata ca intreg: lumea vazuta (cosmosul si intreaga umanitate, inainte si dupa Iisus) si lumea nevazuta (stihiile) si Fiul Tatalui Celui Nevazut, Dumnezeu.

Iconografia paleocrestina il reprezinta pe Iisus atat inauntrul unei mandorle, un contur elipsoidal care circumscrie intregul corp, asa cum una din scenele iconografice in mozaic in Biserica Santa Maria Maggiore, Roma, infatiseaza deopotriva pe Aaron si pe Moise. In cazul lui Iisus Christos, iconografia il reprezinta inauntrul mandorlei in trei momente cruciale: Schimbarea la Fata, Pogorarea la Iad (unde Adam si Eva sunt trasi afara din Iad) si Inaltarea Sa la Tatal. Iconografic, il vedem pe Iisus in viscerele pamantene, in cele sub-pamantene si in cele ceresti.




Mandorla nu este departe de ou, daca dorim sa vedem si astfel inlauntrul lumilor. Ciocnitul oualelor poate sa aiba in centru exact aceasta semnificatie: ruperea separatiei dintre lumea celesta, terestra si subterana. Hristos este pecetea acestor lumi, mai precis patimile sale si misiunea sa de a ne scoate din robia simtuala - ruperea omului de dragostea divina - si de a ne face dumnezei, recapatand asemanarea cu Dumnezeu.



De asemenea, o icoana de secol VI, parte componenta a Tezaurului Manastirii Sf. Ecaterina din Sinai, reprezinta aproape insesizabil, tot inlauntrul mandorlei, pe Iisus-fat, adica in pantecele Maicii Domnului. Privitorul este izbit de unicitatea acestei reprezentari a lui Iisus in stare embrionara unde placenta este reprezentata de mandorla. Si Rugul Aprins ne apare iconic tot sub forma unei mandorle, focul nestins dintr-un arbust, iar inlauntrul acestui foc ce nu arde dar care este aprins sta Maica Domnului.



articol: Daniela Dumbrava, istoric in cadrul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Romane