https://acasa-la-nevasta.blogspot.com/p/aperitive-festive.html

Se afișează postările cu eticheta club-sportiv-bazin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta club-sportiv-bazin. Afișați toate postările

09 noiembrie 2022

ABONAMENTE la STRAND, PISCINA si INOT. De ce merita sa merg la bazin




În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis îmbăiatul public, și chiar interzicerea contactului cu apa, îmbăiatul, igiena corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”. Această concepție a durat câteva sute de ani și doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se recunoaște importanța cunoașterii înotului pentru a putea depășii obstacole naturale, (înotul regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta, călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării înotului.







Înotul este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale înotului sunt desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând.











Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în în scop utilitar. Grecii se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa avea temperatură diferită.




Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari competiții de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot.

Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor renascentiste se înregistrează un progres semnificativ privind practicarea înotului în scop igienic, aplicativ și de agrement.



În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot: Înotătorul sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate calitățile igienice ale înotului și se scot în evidență influențele benefice ale acestuia asupra funcțiilor organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri diferite, a brasului, spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor de salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea unor exerciții pe uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de capătul unor cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de biserică în anul 1545.






În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand public, alimentat cu apă din Sena și dotat cu dușuri cu apă potabilă. În 1774, la Frankfurt se construiește un bazin de înot, după care apar și altele în Europa.
Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen” în competițiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mișcarea de picioare alternativă caracteristică procedeului craul cu o mișcare de forfecare.



Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor Jocuri olimpice moderne din Atena în 1896

 Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor afecțiuni nervoase, cardio-vasculare, respiratorii