În anul 745 d.Hr. printr-un edict a fost interzis
îmbăiatul public, și chiar interzicerea contactului cu apa, îmbăiatul, igiena
corporală erau considerate imorale, “pierdere de timp”. Această concepție a
durat câteva sute de ani și doar odată cu dezvoltarea ideii cavalerismului se
recunoaște importanța cunoașterii înotului pentru a putea depășii obstacole
naturale, (înotul regăsindu-se printre cele șapte virtuți cavalerești - lupta,
călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, viața de curte și turnirul). Apariția
armurilor grele în echipamentul cavalerilor a determinat abandonarea învățării
înotului.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică.
Primele atestări ale înotului sunt desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari
din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce prezintă oameni înotând.
Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În
Grecia antică, înotul se practica și era folosit în educația fizică a tinerei
generații, precum și în în scop utilitar. Grecii se scufundau pentru pescuitul
coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea și repararea chilelor
vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a
practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine
în care apa avea temperatură diferită.
Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36
î.Hr. se organizau mari competiții de înot, iar la curtea imperială din Beijing
se făceau demonstrații de înot.
Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că
în Anglia, în anul 730 d.Hr. au fost organizate întreceri de înot la Beawulf
Epos.
În secolele XV-XVIII, odată cu dezvoltarea ideilor
renascentiste se înregistrează un progres semnificativ privind practicarea
înotului în scop igienic, aplicativ și de agrement.
În 1538, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima
carte despre înot: Înotătorul sau un dialog despre arta înotului (Der Schwimmer
oder ein Zwiegespräch über die Schwimmkunst). Sunt apreciate calitățile
igienice ale înotului și se scot în evidență influențele benefice ale acestuia
asupra funcțiilor organismului. Se recomandă practicarea înotului în stiluri
diferite, a brasului, spatelui, înotul sub apă, săriturile și cunoașterea acțiunilor
de salvare, însoțite de indicații metodice. Recomandă de asemenea executarea
unor exerciții pe uscat utilizând unele obiecte ajutătoare: suspendarea de
capătul unor cordoane sau bășici umflate cu aer. Lucrarea este interzisă de
biserică în anul 1545.
În Franța în anul 1760 se inaugurează primul ștrand
public, alimentat cu apă din Sena și dotat cu dușuri cu apă potabilă. În 1774,
la Frankfurt se construiește un bazin de înot, după care apar și altele în
Europa.
Înotul competițional în Europa a debutat în jurul anului
1800, utilizându-se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a
introdus procedeul „trudgen” în competițiile de înot din vest, copiind
procedeul craul practicat de indigenii americani. Datorită aversiunii britanice
pentru stropit, Trudgen a înlocuit mișcarea de picioare alternativă
caracteristică procedeului craul cu o mișcare de forfecare.
Înotul a devenit disciplină olimpică în cadrul primelor
Jocuri olimpice moderne din Atena în 1896
Este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii,
în tratamentul unor afecțiuni nervoase, cardio-vasculare, respiratorii
