sâmbătă, 1 aprilie 2017

HRANA pentru CAINI si PISICI, principala cauză de dresaj !





Studiile au demonstrat  faptul ca cei mai buni prieteni ai nostrii, câinii si pisicile au drept stamosi animale salbatice, mai exact lupii – respectiv felinele salbatice


Istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, deoarece pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de către egipteni pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.  Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.

Totusi , se pare că pisica a fost domesticită mult mai devreme, fiind alături de om de la sfârșitul Neoliticului. Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est (Study Traces Cat's Ancestry to Middle East)

Surpriza a avenit  în 2004, cand un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime. Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa ,mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în momentul dezvoltării agriculturii (probabil avand drept scop combaterea rozatoarelor, implicit protejarea recoltei)


Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută vindecarea. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce .

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.




Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.
Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Văzul, este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric.



 Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.


Câinele este posibil să fie primul animal domesticit și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor. Cuvântul „câine” denumește masculul speciei, iar termenul „cățea” este folosit pentru femelă.
 
Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar, morfologic, câini domestici.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspecie a lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din 1993, Smithsonian Institute și American Society of Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis lupus familiaris.


Posibil, câinii au fost pentru prima oară domesticiți de oamenii cavernelor în Paleolitic, desi este foarte probabil ca comuniunea dintre caine si om sa fie ‘’ reciprocal agreement’’

De-a lungul istoriei dovezile arată că oamenii au eradicat lupii, nu au încercat să îi adopte. De-a lungul ultimelor secole, aproape toate culturile de pe Terra au vânat lupii până la dispariţie. Primele dovezi scrise despre persecutarea lupilor vin din secolul al VI-lea î.e.n., când Solon din Atena oferea o recompensă pentru fiecare lup ucis. Ultimul lup a fost omorât în Anglia în secolul al XVI-lea, la ordinul lui Henric al VII-lea. În Scoţia, pădurile făceau mai grea vânătoarea lupilor; ca răspuns, scoţienii au dat foc pădurilor. Nici în SUA lupii nu au avut o soartă mai bună: în 1930 nu mai exista niciun lup în principalele 48 de state ale ţării.


Aşadar, comportamentul nostru faţă de lupi duce la o întrebare aparent fără răspuns: cum a reuşit această creatură neînţeleasă să fie tolerată suficient de mult de oameni pentru a evolua în câinele domestic?

De multe ori, oamenii percep evoluţia ca fiind supravieţuirea celui mai puternic, în care exemplarele dominante şi puternice supravieţuiesc în dauna celor slabe şi anemice. De fapt, succesul câinilor nu s-a datorat celor mai tari şi mai rele exemplare, ci celor mai prietenoase.

Hare susţine că mai degrabă lupii au abordat oamenii, şi nu invers, şi pentru mult timp aceste animale se hrăneau cu gunoaiele lăsate la marginea aşezărilor umane. Lupii care erau îndrăzneţi şi agresivi erau ucişi de oameni, însă cei care erau îndrăzneţi şi prietenoşi erau toleraţi.

Această atitudine prietenoasă a dus la schimbări ciudate în rândul lupilor. Au început să-şi schimbe înfăţişarea, având blana pătată, urechile atârnânde şi au început să dea din coadă. În doar câteva generaţii, aceşti lupi prietenoşi ar fi devenit foarte diferiţi de rudele lor agresive. Schimbările nu s-ar fi limitat la aspectul lor, ci ar fi afectat şi psihologia animalului, evoluand abilitatea de a citi si intelege gesturile umane; astfel, acestia domesticindu-se au putut fi dresati !


Intelegerea a devenit aproape telepatica iar atasamentul fata de om a dat nastere uneia dintre cele mai reale si neconditionate prietenii. Sunt caini care au impresionat omeniarea, facand inconjurul pamantului pentru a-si reintalni stapanul, au dormit ani de zile in gari, statii de tranvai, metrou sau au zacut pe mormantul stapanului pana cand si-au dat suflarea. 







surese: