Studiile au demonstrat faptul ca cei mai buni prieteni ai nostrii, câinii si pisicile au drept stamosi animale salbatice, mai exact lupii – respectiv felinele salbatice
Istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul
antic a fost domesticită prima pisică, deoarece pisica trăiește în strânsă
legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de către egipteni
pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut
abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu
din mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr. Potrivit studiului publicat în Journal of
Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în
animale domestice.
Totusi , se pare că pisica a fost domesticită mult mai
devreme, fiind alături de om de la sfârșitul Neoliticului. Un studiu genetic
din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în
Asia de Sud-Est (Study Traces Cat's Ancestry to Middle East)
Surpriza a avenit în 2004, cand un mormânt neolitic a fost
excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea
schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică.
Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime. Specimenul de pisică era mai
mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa ,mai degrabă decât
pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice,
sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul
Apropiat, în momentul dezvoltării agriculturii (probabil avand drept scop
combaterea rozatoarelor, implicit protejarea recoltei)
Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele
utilizate în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură sau o leziune
la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe pisici și mai
mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași
gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele
lor sunt de cinci ori mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o
acțiune anabolizantă, ce ajută vindecarea. Adulte, felinele mari nu mai torc;
pisica este singura care toarce .
Organul lui Jacobson constituie un adevărat al
șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui
organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici
orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu
lichid aflați în cavitățile
nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.
Stramosul comun al celor trei rase: pisica, caine, cal, este un animal antic, prezent pe frescele din egiptul anic, hibrid dintre un dinozaur (asa cum apare leul reprezentat adeseori in picturile din bisericile crestine ) un crocodil, un hipopotam, apare adesea in reprezentarile grafice de pe peretii piramidelor. În mitologia egipteană, acest animal mistic, stramosul animalelor terestre, crocodilul cu coama de leu, este Taweret , zeița egipteană a nașterii, protecției și a fertilității. Numele "Taweret" ( Tȝ-WRT ) înseamnă "ea care este mare" sau pur și simplu, "mare este" o adresă de pacificare comună zeităților.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de
dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel
explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea
întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare
taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde
pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.
De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii
să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin
detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și
dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la
vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.
Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab
decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin
față de cele 9 000 la om.
Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să
înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.
Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai
dezvoltat decât al omului și are o
importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De
altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau
otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive,
față de doar cinci milioane la om.
Văzul, este simțul său principal. Câmpul vizual al
pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru
oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală.
Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o
simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în
condiții de semiîntuneric.
Contrar unei credințe răspândite, pisica este
incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât
oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric
relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum
lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin
retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel
ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe
culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în
mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este
protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă,
membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către
exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de
suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau
enterită).
Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte,
mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor
27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în
mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care
acesta provine. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe,
explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe
care oamenii le ignoră.
Câinele este posibil să fie primul animal domesticit și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor. Cuvântul „câine” denumește masculul speciei, iar termenul „cățea” este folosit pentru femelă.
Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii
cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de
câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste
specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o
scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu
au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar,
morfologic, câini domestici.
În diversele cercuri științifice s-a trecut de la
considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspecie a lupului. Prin studii genetice
s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din
1993, Smithsonian Institute și American Society of
Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a
lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis
lupus familiaris.
Posibil, câinii au fost pentru prima oară domesticiți de
oamenii cavernelor în Paleolitic, desi este foarte probabil ca comuniunea dintre
caine si om sa fie ‘’ reciprocal agreement’’
De-a lungul istoriei dovezile arată că oamenii au
eradicat lupii, nu au încercat să îi adopte. De-a lungul ultimelor secole,
aproape toate culturile de pe Terra au vânat lupii până la dispariţie. Primele
dovezi scrise despre persecutarea lupilor vin din secolul al VI-lea î.e.n.,
când Solon din Atena oferea o recompensă pentru fiecare lup ucis. Ultimul lup a
fost omorât în Anglia în secolul al XVI-lea, la ordinul lui Henric al VII-lea.
În Scoţia, pădurile făceau mai grea vânătoarea lupilor; ca răspuns, scoţienii
au dat foc pădurilor. Nici în SUA lupii nu au avut o soartă mai bună: în 1930
nu mai exista niciun lup în principalele 48 de state ale ţării.
Aşadar, comportamentul nostru faţă de lupi duce la o
întrebare aparent fără răspuns: cum a reuşit această creatură neînţeleasă să
fie tolerată suficient de mult de oameni pentru a evolua în câinele domestic?
De multe ori, oamenii percep evoluţia ca fiind
supravieţuirea celui mai puternic, în care exemplarele dominante şi puternice
supravieţuiesc în dauna celor slabe şi anemice. De fapt, succesul câinilor nu
s-a datorat celor mai tari şi mai rele exemplare, ci celor mai prietenoase.
Hare susţine că mai degrabă lupii au abordat oamenii, şi
nu invers, şi pentru mult timp aceste animale se hrăneau cu gunoaiele lăsate la
marginea aşezărilor umane. Lupii care erau îndrăzneţi şi agresivi erau ucişi de
oameni, însă cei care erau îndrăzneţi şi prietenoşi erau toleraţi.
Această atitudine prietenoasă a dus la schimbări ciudate
în rândul lupilor. Au început să-şi schimbe înfăţişarea, având blana pătată,
urechile atârnânde şi au început să dea din coadă. În doar câteva generaţii,
aceşti lupi prietenoşi ar fi devenit foarte diferiţi de rudele lor agresive.
Schimbările nu s-ar fi limitat la aspectul lor, ci ar fi afectat şi psihologia
animalului, evoluand abilitatea de a citi si intelege gesturile umane; astfel, acestia domesticindu-se au putut fi dresati !
Intelegerea a devenit aproape telepatica iar atasamentul
fata de om a dat nastere uneia dintre cele mai reale si neconditionate
prietenii. Sunt caini care au impresionat omeniarea, facand inconjurul
pamantului pentru a-si reintalni stapanul, au dormit ani de zile in gari,
statii de tranvai, metrou sau au zacut pe mormantul stapanului pana cand si-au
dat suflarea.
surese: