Reteta Originala a Carnatilor de Plecoi
Sunt cateva retete, unele spuse soptit, altele publicate, care dezvaluie secretul Carnatilor de Plescoi.
Dar retete autentice fara poveste, nu sunt !
‘’Întâlnirea
Dragă prietene.
Prea puţin l-am
cunoscut pe Radu Anton Roman.
Totuşi, destul
întâlnirea cât să-mi schimbe viaţa.
Ştiind că ne-am cunoscut, acum destui mă întreabă cum era
Radu.
Cine poate şti ce
este în sufletul omului? Numai Dumnezeu ştie. Pot doar povesti că ne-am
întâlnit, că am petrecut patru zile şi nopţile dintre ele la filmări şi taifas,
că a reuşit să înhame la teleguţă nouă calul bătrân care eram şi sunt.
Iată, am scris o
carte de bucate şi despre bucate, istorisiri scoase una câte una din trecute
vieţi de păstori şi băciţe, domni domniţe,dar şi oameni simpli pe care nici
nu-I bănuim căt de buni bucătari gastronomi sunt .
Aşa a fost să fie.
S-a întâmplat pur
şi simplu. Urmăream emisiunile sale din Maramureş când i-a venit soţiei mele
ideea să-i trimitem şi noi reţete domnului Radu - cum îi ziceau toţi, din
vârful muntelui până-n mahalale şi din palatele noastre până-n ultima piaţă cu
trei mese. Reţetele noastre culese de pe la stâni şi gospodării, buzoiene si nu
numai, în peregrinările cu rucsacul în spate, veritabile explorări în care îmi
târam când familia, când prietenii.
Deja de săptămâni
dădeau pe post doar filmări din Maramureş şi Ardeal. N-om fi şi noi la fel de
buni de dat pe sticlă? Nu avem şi noi tradiţii la fel de frumoase şi mâncăruri
munteneşti la fel de gustoase? - întreba aprins, ea, o fiinţă ponderată, calmă…
I-au sărit în ajutor generaţiile următoare de moştenitori… aşa că, încolţit, am
pus osul la treabă şi am trimis câteva mostre din colecţia orânduită pe
origini, teme, ingrediente, sezon…
Convins că mi-am făcut de lucru dacă n-am avut, că e
făcătură, să le crească lor audienţa, ca şi cum ar mai fi avut nevoie, ori
poate nu ştiau cât sunt de iubiţi?
Totuşi ispitit de
autograf… cartea, desigur, o aveam deja.
I-am trimis,
aşadar, o spată de miel umplută pe pat de leurdă cu pază de sarmale, puricei
mocăneşti à la nea Bazile Baciu, o pască şi bulgări de pământ.
O vreme - cu nori
grei deasupra familiei - nu m-a mai tras inima la bucate.
Până într-o zi
când, abia intrat pe uşă la o bună prietenă, gurmandă înrăită şi mereu în
căutare de noi reţete, mă trezesc luat în tăbârcă:
- Mai adineauri Radu Anton Roman te-a pomenit pe post,
să-l cauţi, eşti primul lor câştigător. Ce reţete le-ai trimis?
Am mai apucat să-l
văd pe Radu anunţând tema următoare a concursului.
Mai întâi n-am
crezut. Cum să anunţe pe post fără să mă prevină pe email? Sau poate s-a
înţeles cu nevasta-mea, aha! de asta m-a chemat prietenuţa tocmai în timpul
emisiunii! Farsori toţi trei! De asta insista ea să sun acasă după confirmare.
Aşa deci? Bineee, să-şi facă singure şi masa de Florii şi peştele pentru care
am pierdut emisiunea, îmi pocneau urechile de draci.
- Hoo! Mă, nu fi turc!? Aşa fu! crezi ce vrei şi marş la
bucătărie... merge o ţuică de pornire?
A trecut o vreme
de repetate confirmări, dar tot nu m-am lăsat convins de tot, până când a sunat
telefonul.
- Bună ziua, prietene - am auzit vocea ştiută.
- Am onoarea, domnule Radu Anton, am îngăimat şi-am
amuţit, că mi-au pornit dintr-o dată şi insulina şi adrenalina, probabil în
sens invers; le-am simţit ciocnindu-se pe drum, a trebuit să mă proptească
nevasta.
- Ba nu, prietene, noi suntem onoraţi să vă cunoaştem.
Preocupările dumneavoastră vă recomandă. Trebuie neapărat să ne vedem. Când
veniţi la Bucureşti?
Sigur, de ce nu,
prieteni, de la egal la egal, mă şi vedeam la taifas cu el, cu Păstorel, cu
Kogălniceanu, cu Negruzzi… dacă măcar o dată în viaţă v-a amorţit putirinţa
mirării mă veţi înţelege, dacă nu, nu.
Aşa am ajuns în
legătură cu Radu…’’
Restul, va las sa cititi ! este o carte savuroasa, dialoguri si relatari senzationale, cu si
despre oameni, romani frumosi, pastratori de traditii.
Marian Rădulescu,
Dialoguri cu și despre Radu Anton Roman, apărută la editura Editgraph în
2010. Sau pe BlogSpot
‘’Rețeta cârnaților de Pleșcoi
Bunicul meu, așa cum am mai amintit în această carte, era
mare consumator de carne de oaie. Dar când a aflat de cârnații de Pleșcoi, de
la cumătrul lui, sârbul Costică Bădău, care era meșter mare în facere de
babici, în fiecare an punea calul la căruță și mergea la Pleșcoi, la un bun
prieten, cu un batal și o capră ținută la îngrășat. Le sacrifica pe loc, în
șopronul lui nea Stelică, să fie carnea proaspătă, o tranșa și ce era pentru
cârnați o toca mărunt la satâr. Din pulpe făcea cârnați, iar din „obiele”,
pastramă. După ce cântăreau tocătura, nea Stelică o punea pe țața Veta,
nevastă-sa, să-i arate bunicului cine știe ce prin curte, ca să nu vadă ce pune
în compoziție și ce cantități. De, secretul trebuia să fie secret. Asta nu-l
supăra, înțelegea că păstrarea secretului e o chestiune de prestigiu și orgoliu
de mare meșter cârnățar. Până într-un an când, simțind că balamalele au început
să-i scârțâie, dureros de des, drumurile lungi nu-i mai priau, iar drumul la
Pleșcoi era o problemă, s-a hotărât că va fi ultima oară când face drumul
Pleșcoiului, deci trebuia să afle secretul. Nu-i era în fire să fie neloial și
necinstit, dar nevoia l-a împins spre o mică hoție, ca să afle rețeta de
cârnați, cu toate că avea o bănuială. Așa că, tot mă lua mai întotdeauna cu el
la treaba asta, acum îmi găsise și un rost. Pe drum m-a instruit ce trebuia să
fac, pentru a-și atinge scopul.
Bunicul veni iute la mine :
– Uite, aici, am zis ridicând degetele în sus. Din ăsta a
pus…, spunând cantitățile pentru fiecare deget
Radule, vezi, pe cât sunt de gustoși pe atât de simplu
sunt de făcut ?…
N-a fost să fie!..’’
Daca ti-a placut te rog da share pe pagina / grupul facebook. Multumesc!
Vezi si Retete ciorba de Perisoare